Spectacolul este o creație a companiei napolitane de teatru Teatringestazione, creată oficial în 2008, având la bază colaborarea dintre Anna Gesualdi și Giovanni Trono. Trupa se ocupă de experimentarea în domeniul teatral și realizează proiecte la care participă artiști și cercetători din diferite discipline. Cei doi fondatori au văzut întotdeauna spațiul teatrului ca pe un spațiu ce trebuie transfigurat, nu acceptat în accepțiunea lui convențională, un spațiu care trebuie cercetat de fiecare dată cu privire la formă, la locul care invită formal publicul.
În acest sens au construit și Chorea Vacui, cel mai recent proiect al companiei, care vorbește despre metodologia lor de a pune sub semnul întrebării forma și locul, scena. Întrebarea de bază este: unde este scena? Publicul stă confortabil în fața unui spațiu gol, delimitat de patru luminițe mici care creează un dreptunghi, și poartă căști wireless. Întregul spectacol se derulează în căști, live. Actorul stă la locul său, iar publicul îl poate vedea.
Lucrarea începe cu descrierea unei competiții de tango care devine apoi mișcarea de dinainte de anihilarea a două particule generate de vid, de acolo traversează nașterea universului, pentru a ajunge apoi la o parte mai poetică în care spectatorii sunt invitați să se întrebe în câte momente din viața lor cotidiană se pot genera universuri relaționale, universuri poetice, doar acordându-le atenție.
Spectatorul este invitat să interacționeze în proporție de 50% cu dispozitivul spectacolului deoarece textul ascultat în căști evocă o serie de imagini și peisaje imaginare, printr-o scriere concepută special pentru a evoca. Spectatorii se abandonează așadar acestei călătorii în limbaj și, prin ascultare, acest spațiu gol se umple.
Chorea Vacui este un dispozitiv scenic de provocare a vizibilului. Dinamica intersubiectivă dintre text și spațiul măsurabil activează o extensie a sensibilității „vizuale”, care transportă spectatorii într-o dimensiune poetică în afara oricărei măsuri, în care timpul și spațiul, istoria și prezența, materia și antimateria, vizibilul și invizibilul, se îmbină generând o ulterioară posibilitate să ne percepem împreună un corp viu. Publicul este pus în fața unui „vid de scenă”. Ochiul lipsit de orice referință în spațiul scenic, în fața vertijului vidului, se scufundă în propria sa orbită, vederea se retrage și apare imaginea evocată. Avem impresia că luăm parte la măsurarea lumii, dacă pot spune eu sunt aici, partea „privitoare” a materiei privite. Dacă privesc, las lumea să existe. Eu sunt vederea. Gramatica mea este făcută din absențe și distanțe. Trăiesc într-o lume a vocativelor. Nu vreau să exprim nimic altceva decât geometria mișcărilor, în rest, de ceea ce înseamnă viață se va ocupa natura, dacă îi va rezista omului. Orice altceva este vid.
Articole similare:
