FESTIVALUL ETNORAMA A ADUS MEŞTERI ŞI POVEŞTI DIN TOATĂ ŢARA, ÎN HERĂSTRĂU !

Un reportaj  pentru ethnicmarket.ro de Irina MUNTEANU

 

Prima cafea la nisip îşi trimite în aer parfumul, pe o alee a parcului Herăstrău, la intrarea dinspre Charles de Gaulle. E ora 11, începe prima dintre cele trei zile în care se desfăşoară Festivalul Etnorama. Un meşter bate o bucăţică de cupru cu ciocanul, un altul desprinde firişoare de lemn cu o daltă. Obiectele de pe tarabe aţâţă simţurile, iar meşterii se opresc un pic pentru a dezvălui mici secrete, poveştile.

 

Mircea Crăciun, meşter argintar, s-a îmbrăcat pentru acest festival într-o cămaşă roşie; se asortează cu frumoasele fuste ţigăneşti pe care le vinde alături de soţia sa, soţie fără acte, dar de 30 de ani alături. Meşterul s-a născut la Cocârgia, în Ialomiţa, dar n-a rămas mai mult de trei ani în acest sat; părinţii umblau cu căruţa peste tot prin ţară. O oprire la Comana i-a adus şi o cicatrice pe faţă. „Am luat un mânz de coadă şi m-a lovit”, zâmbeşte acum domnul Crăciun, însă atunci, în copilărie, a ajuns la spital şi a avut nevoie de copci. Meşteşugul l-a desprins de la bunic, de la tată, care au fost şi ei în breasla argintarilor. „Acum, oamenii folosesc inoxul şi vând furculiţele de alpaca şi de argint vechi de 50-100 de ani. Eu cumpăr vechituri de prin talciocuri şi le dau valoare”, îmi spune şi îmi arată o brăţară făcută dintr-o lingură îndoită şi brodată de el. Bărbatul, ce va împlini în toamnă 60 de ani, nu a avut cui să transmită secretele meseriei: fiii săi au preferat să devină tinichigiu auto şi, respectiv, instalator sanitar. E însă mulţumit pentru că primeşte aprecierea clienţilor săi: „Integrarea mea în societate s-a făcut puţin mai repede decât în cazul altora; eu lucrez concret, la fix, nu pe ghicite. Dacă e ceva ce nu pot face, o spun.”

Meşterul n-a prea apucat să facă şcoală: „Am mers la şcoală 12 ani, dar oamenii ăştia mi-au dat act doar de cinci clase”, însă obiectele ce îi ies din mână depun mărturie despre o şcoală poate la fel de bună: aceea a meseriei bine facute.

Se plânge că îl stresează ANAF-ul şi că e greu să supravieţuiască din meşteşug. De alături, îl ameninţă şi soţia că îl lasă. „Dar de ce nu m-avertizezi din timp, să nu rămână locul rece?!”, râde el.

Soţia, Mioara Gheorghe, a etalat pe masa de alături coliere, inele, pandantive din pietre semipreţioase. În spatele ei, sunt fuste ţigăneşti, unele stilizate, altele autentice, vechi de peste 50 de ani. „Soţul face şabloanele pentru fuste. Însă nu se mai gasesc materialele de altădată”, spune doamna Mioara şi mă invită să pipăi o fustă. „Le spăl la maşină, la 40 de grade, şi nu ies culorile. Nici nu mai e nevoie să le calc”, povesteşte ea.

Cei doi soţi participă la foarte multe târguri; călătoresc aproape tot anul. Se opresc doar după sărbătorile de iarnă, când lucrează obiectele pe care le vor vinde la următoarele târguri.

 

Aflu de la Florin Oprea, ce are împreună cu un prieten, un magazin cu produse turceşti, secretele unei cafele la nisip bine făcute: cafeaua trebuie să fie fină, iar temperatura apei nu trebuie să depăşească 80-90 de grade. Baclavalele vândute aici sunt luate de la un laborator din Bucureşti, rahatul este adus din Turcia, iar braga – de la Galaţi. „Suntem români, însă am decis să ne axăm pe chestii turceşti pentru că arată bine”, spune domnul Oprea.

 

Mă despart de baclavalele cu vişine şi kataifurile cu nucă şi ajung la un alt stand, unde se vând bunătăţi ruseşti. Nataşa Frol e lipoveancă şi vinde bomboane, conserve de peşte, somon afumat, icre roşii, cvas (o băutură nealcoolică, făcută din pâine, malţ, orz, secară), vodcă. Produsele sunt ruseşti, ucrainene, iar în frigider văd o apă minerală care aflu că e din Georgia. În Bucureşti, există trei magazine slave Berezka.

 

Emil şi Rodica Mileşan au adus nu doar parfum de lemn de tei din Târgu Mureş în Herăstrău, dar şi poveşti amuzante despre obiectele pe care le creează. Domnul Mileşan sculptează în lemn din 1982. A avut talent la desen şi a urmat şi o şcoală de arte. „Puţină lume îşi permite să cumpere obiectele pe care le fac eu. Eu spun că sunt ieftine, faţă de câtă muncă îi!” Îl întreb dacă bustul lui Avram Iancu are succes şi aflu că este mai cerut în Ardeal decât în Bucureşti. Însă unii clienţi nu se mulţumesc să aibă în casă bustul unor personalităţi, ci îşi doresc chiar bustul propriu. „Pentru aceasta, am nevoie de poza lor. (…) O comandă ciudată a venit de la un domn ce voia să-i fac o statuie care s-o reprezinte în mărime naturală pe soţia lui decedată. Când i-am spus însă preţul, a dat înapoi. Păi la aşa ceva e de lucru, nu glumă, nu e ca la Avram Iancu, îi pui căciula şi cravata de la gât şi ştii că e el!”, spune meşterul.

Printre ţărani, îngeraşi, o vacă, un taur, bufniţe traforate şi pictate, zăresc şi un lup dacic, o iesle, un şah. Statuile de 1,90 metri din ieslea ce se instalează de Crăciun în Piaţa Mare de la Sibiu sunt realizate de domnul Mileşan.

Privesc cu admiraţie cele 50 de dalte înşirate pe masă, fiecare de altă formă, fiecare dând altă tăietură şi mă mir cum ştie meşterul când să o folosească pe fiecare. „Acasă am 250 de dălţi. La început, mi s-a părut şi mie imposibil, ca la şcoala de şoferi, unde trebuie să apeşi una, să împingi alta în acelaşi timp. Dar acum îmi vine aşa, fără să mă uit; ştiu exact ce daltă trebuie să folosesc.”

Alături, soţia sa a expus obiecte din piele şi lemn. „Frumuseţea lor stă tocmai în defectul lemnului; pe acesta trebuie să-l scoţi în evidenţă”, spune Rodica Mileşan. Sunt lemne culese de pe malul Mureşului, aduse de apă, dar şi din crengi tăiate din pomii din grădină. Bucăţile de piele sunt deşeuri de la fabrici de încălţăminte şi de mănuşi. „Iau pielea deja colorată şi mă joc cu culorile. Am început să fac astfel de lucruri acum patru ani, dintr-o întâmplare. Purtam o tobiţă la gât, mergeam la târguri cu soţul meu şi multă lume mă întreba dacă nu o vând. L-am pus pe soţ să îmi facă tobiţe de lemn, iar piele am luat de la un prieten ce avea o fabrică de mânuşi”, povesteşte femeia ce a lucrat 20 de ani în turism, pentru a se specializa acum în ceva cu totul nou. „Fiecare dintre noi are o latură artistică ce se cere descoperită”, zâmbeşte domnul Mileşan.

 

Alături, găsesc un alt stand cu bunătăţi turceşti: kataif, baklava, suborek, vândute de magazinul Emre.

 

Am trecut şi pe lângă standul magazinului „Mă port româneşte”, unde am admirat păpuşi realizate de Ana Ponta, semne de carte şi feţe de masă create de Lăcrămioara Ionescu, ceramică pictată de Jorj Dimitriu.

 

Maia Vieru şi DragoşDinu, sub numele UZ3 studio, expun alături bijuterii de lemn „tăiate cu laser, pictate cu acrilic 3D, lăcuite cu răţină”. Maia, de profesie econimistă, a început să picteze pentru că era stresată la serviciu, iar acum a făcut din hobby o activitate permanentă. Dragoş, inginer, lucrează în lemn de trei ani. „Clientul vine cu damblaua lui: «Vreau şi eu o girafă, că n-am!», iar eu fac.”

 

Doamna de la standul In Memoria sz. I SRL, îmi mărturiseşte că e într-un moment mai greu al vieţii şi nu poate sta la poveşti, însă îmi dă voie să fac poze obiectelor.

Nici la standul lui Matei Denes din Korund nu găsesc o doamnă prea vorbăreaţă. Se scuză că nu vorbeşte bine româneşte şi totuşi vorbeşte frumos şi corect. Admir vazele mari şi mă gândesc că le stă bine pline de flori cu tijă lungă, în cladiri cu încăperi înalte, însă gazda mă coboară pe pământ: cineva tocmai a cumpărat o astfel de vază pentru a o folosi pe post de suport de umbrele!

 

Alexandru Rotar lucrează în sticlă tot ce îţi poţi şi nu îţi poţi imagina: îngeraşi, clopoţei, sfeşnice, candele, articole pentru miere şi pentru vinărit, vitralii, tuburi pentru reclame luminoase, tocuri cu peniţe de sticlă, broşe, cercei. E din Târgu Mureş, iar din 1976, când a terminat o şcoală de arte şi meserii la Turda, lucrează în sticlă. „Tehnica de realizare a sticlei a fost adusă în Transilvania de unguri şi saşi. Existau aşa numitele glăjării, pentru că localităţile erau aproape de păduri şi aveau lemn de foc, aproape de pâraie de unde luau nisipul şi apa necesare realizării sticlei. Acum nu mai sunt fabrici de sticlă în România; mai găseşti doar sticlari răzleţi. Voi face aici demonstraţie de prelucrarea sticlei, le voi arăta copiilor că să lucrezi sticla nu e atât de greu pe cât pare”, spune meşterul. A avut un site de internet, însă l-a desfiinţat: „E concepţia mea şi nu vreau să fiu copiat de aliaţii noştri chinezi!”

 

Câteva ore petrecute la Festivalul Etnorama sunt prilej de a cumpăra obiecte interesante, ce sunt aduse aici de meşteri împreună cu poveştile lor. E un mod de a pătrunde într-o lume a obiectului făcut de mână, nu doar util, ci şi plăcut privirii. Şi e un loc unde îţi poţi răsfăţa papilele gustative cu bunătăţi rare.