Despre italienii din România

Despre emigrarea italienilor înainte de 1800 se ştiu puţine lucruri, dar de-a-lungul anilor ei au fost semnalaţi la curţile princiare din Moldova, Valahia şi Transilvania şi erau: călători, misionari, medici, aventurieri, arhitecţi militari şi civili, ingineri, pictori, decoratori, muzicieni, maeştri de scrimă, zidari, dulgheri, pietrari etc. 

Documentele istorice atestă prezenţa italienilor pe teritoriul actual al României încă din secolul XII. Printre primii colonişti semnalaţi în Transilvania în timpul regelui ungar Geza II (1142-1162) se numărau, pe lângă valoni, şi italieni care s-au aşezat la Varadino (Oradea de azi) , unde şi-au construit cartiere încă înainte de 1241, anul invaziei tătaro-mongole.
În secolele XIII-XIV anticele cetăţi greceşti de la Marea Neagră au fost colonizate de oraşele maritime Genova şi Veneţia, întâi cu acordul bizantinilor şi apoi al otomanilor. Este vorba despre cetăţile Lycostomo, Maurocastro sau Moncastro şi cetatea danubiană Vicina.

În 1435 Veneţia şi-a deschis chiar şi un vice-consulat la Moncastro.
După 1300 sunt semnalaţi arhitecţi şi maiştri italieni chemaţi să construiască cetăţi şi fortăreţe. Astfel, la Timişoara, au construit între 1307 şi 1315 un castel pentru noul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou.

Iancu de Hunedoara, guvernator al Comitatului Timiş şi voievod al Transilvaniei din 1441 şi, apoi, rege al Ungariei între 1446 şi 1453, şi-a stabilit reşedinţa la Timişoara şi, în locul vechiului castel distrus de un cutremur, a comandat construirea unuia mai mare, conform tehnicii timpului şi cu ajutorul unor arhitecţi italieni – milanezi se pare.

Alţi arhitecţi italieni citaţi de istorie sunt cei veniţi în 1541 pentru a construi cetăţi-fortăreţe împotriva turcilor. Fortificarea cetăţilor, castelelor şi bisericilor era de o importanţă capitală pe teritoriul românesc. ştefan cel Mare a făcut şi el apel la arhitecţi militari italieni atunci când a construit fortăreţe de-a-lungul întregii frontiere estice a Moldovei, creând puternice bastioane anti-otomane şi anti-tătare.

Încă din timpul lui Matei Corvin şi Gh. Zápolya, continuând, apoi, cu Báthory, Rackozy şi Gabriel Bethlen, la curţile princiare transilvane lucrau arhitecţi şi ingineri militari şi civili italieni. Deexemplu fortificaţiile cetăţii Oradea au fost întărite în timpul lui Bethlen (1613-1629), de mantovanul Giovanni Landi şi veneţianul Agostino Serena, iar arhitectul veronez Giacomo Resti a construit în interiorul acestor fortificaţii un palat pentagonal cu o curte interioară în stil, evident, italian. Este oraşul cel mai bine conservat din Europa Centrală construit în stilul renaşterii italiene. Acelaşi Agostino Serena a construit şi Castelul Banffy din Bonţida (judeţul Cluj).

Înfăţişarea de astăzi a oraşului Alba Iulia se datorează arhitectului Giovanni Morando Visconti care a condus lucrările de construcţie a acestuia între anii 1715-1735. Printre pictorii care au lucrat la curţile princiare româneşti sunt semnalaţi Masolino Panicale la Timişoara, Mina la curtea lui Mihai Viteazul şi Giorgio Vernier la curtea lui Nicoale Mavrogheni.
Muzicieni italieni erau prezenţi la curţile princiare din Transilvania încă din vremea lui Matei Corvin. Mai cunoscuţi sunt Giovanni Battista da Mosto şi Georgius Gyrardi.

În secolele XVII şi XVIII documentele consemnează o serie de italieni la curţile valahe şi moldave: medici, consilieri, traducători, secretari personali, maeştri de scrimă, vameşi şi peruchieri etc.
Cea mai importantă emigraţie a italienilor în România datează din epoca modernă, începând, mai ales, din a doua jumătate a secolului XIX. Este epoca în care sunt redescoperite marile bogăţii ale subsolului de pe teritoriul românesc (cărbune, fier, argint, aur, plumb), iar austriecii puternic interesaţi de exploatarea lor colonizează o parte din Transilvania cu muncitori italieni: mineri, constructori de căi ferate, de viaducte sau galerii de mină, tăietori în piatră, muncitori forestieri etc. Odată cu extragerea minerurilor încep să se dezvolte şi industriile siderurgică şi metalurgică ce solicită din nou mână de lucru calificată. După terminarea lucrărilor pentru care fusesera aduşi, italienii au rămas în zonele respective, iar descendenţii lor trăiesc şi astăzi în judeţul Caraş-Severin la Oraviţa, Bocşa, Oţelu Roşu, Caransebeş, Zăvoi, Glimboca, Reşiţa etc.

Cererea tot mai mare de produse agricole pe piaţa europeană a dus la extinderea terenurilor cultivabile şi introducerea maşinilor agricole, aşa că începând cu anul 1830 au început să fie apreciate noi meserii (agronomi, geometri, veterinari, mecanici etc.). Pe de altă parte, pe teritoriul românesc, ca de exemplu în Oltenia, erau multe
pământuri nepopulate şi s-a recurs la mână de lucru externă.

Aşa se face că după 1830, sau conform altor izvoare, după 1860 au venit italienii din zona Veneţia-Friuli să lucreze aceste terenuri. Emigranţii, ţărani săraci, în mare parte analfabeţi, s-au aşezat în jurul Craiovei. Câţiva descendenţi ai acestora sunt identificabili şi acum în zonă. Dar muncitori agricoli au venit şi din alte provincii ale Italiei aşezându-se şi în Moldova şi pe malurile Dunării sau ale Oltului, dar şi la Târgovişte sau Ploieşti.

Se estimează că în perioada 1860-1920 au emigrat în România cca 60.000 de italieni, din care 80% erau furlani. Ceilalţi proveneau din Emilia-Romagna, Lombardia, Puglia, Piemonte, Toscana … şi au contribuit la edificarea României moderne şi la europenizarea locuitorilor ei.

În 1940, când România a trecut de partea Germaniei, mulţi dintre italienii care făcuseră ceva avere s-au repatriat. Mulţi din cei rămaşi în Bucureşti au murit în timpul bombardamentelor din 1944, iar după sovietizarea României unii au fost arestaţi, iar începând cu anul 1951 au fost repatriaţi forţat 40.000 de italieni, în convoaie de câte 100 de persoane, la fiecare 15 zile. Fiecare persoană a avut dreptul la o singură valiză, cu efecte personale, de cel mult 35 de kilograme. Aurul se confisca.

Celor rămaşi în România li s-au închis şcolile, bisericile, casele comunităţilor, li s-au confiscat paşapoartele şi au fost obligaţi să renunţe la cetăţenia italiană. De frica represiunilor mulţi şi-au ars toate documentele şi toate înscrisurile în limba italiană.

În România au rămas, deci, numai italienii naturalizaţi români. şi viaţa a mers mai departe. Italienii au continuat să facă ce ştiau ei mai bine: să construiască, să lucreze pământul, să scrie, să facă muzică, teatru sau să picteze.

Aşa se face că şi dintre cotemporanii noştri s-au ridicat personalităţi de excepţie ca: Adrian Marino, Sorana Coroamă Stanca, Alexandru Pesamosca, Enrico Fanciotti, Horia Moculescu, Mişu Fotino, Dante Grechi, Angella Tomaselli, Mădălina Coracin, Mihaela Profiriu Mateescu-Culluri, Doina Florişteanu, Nicolae Girardi, Cristian Ţopescu, Mario Nardin şi mulţi alţii.

Sursa informaţii: http://roasit.ro/site/despre-noi/scurt-istoric/