Despre istoria discului de vinil, despre pionierii români ai jazzului și primele lor discuri de ebonită apărute la Berlin la începutul secolului XX, despre Electrecord – legendara casă de discuri românească – și primele EP-uri și LP-uri de jazz din România, despre seriile discografice de jazz, despre revenirea modei vinilurilor printre audiofili și multe altele discută la clubul festivalului Florian Lungu în cadrul colocviului „Centenar: audio jazz românesc pe vinil”.
Realizator a peste 7.000 de emisiuni de radio și televiziune, autorul a sute de articole, muzicolog și profesor, pianist, aranjor și compozitor de teme de jazz, Florian Lungu este indiscutabil legat de istoria jazzului românesc. O enciclopedie vie de informații și povești, Florian Lungu a prezentat majoritatea festivalurilor de jazz din țară, a scris prezentări pentru majoritatea discurilor de jazz editate în România și este organizatorul fonotecii de jazz a Radiodifuziunii Române și inițiatorul Asociației Române de Jazz.
„De prin anii ’50 datează primele EP-uri, LP-uri de jazz Electrecord. Pentru a escamota cuvântul <>, s-a folosit nu o dată sintagma <>, iar titlurile pieselor se traduceau în limba română, chiar dacă exista riscul ridicolului… Căci ce om cu scaun la cap ar anunţa la radio: stimaţi ascultători, urmează piesa cutare interpretată de grupul „Pietrele rostogolitoare” (Rolling Stones) sau „Adânc purpuriu” (Deep Purple)? Important este că istoria jazzului românesc ar fi rămas doar o livrescă înşiruire de date şi fapte, fără componenta auditivă memorată pe discuri”, povestește Florin Lungu în avanpremiera întâlnirii cu fanii jazzului de la Bucharest Jazz Festival 2018.
CENTENAR: AUDIO JAZZ ROMÂNESC PE VINIL
Sunetul poate fi înregistrat, permanentizat, redat prin intermediul a trei sisteme, a trei tehnici de memorare: mecanic, magnetic – acestea două aparţinând sistemului analogic şi sistemul digital prin conversia semnalului electric al microfonului în unităţi de informaţie – biţi, megabiţi (gigabiţi, terabiţi). Din 1899, când Thomas Alva Edison a construit primul gramofon utilizabil la scară largă, până în 1987, când CD-ul a înlocuit discul de vinil în majoritatea ţărilor dezvoltate, acest mediu analog de stocare a sunetului a însemnat revoluţie, industrie, istorie. Muzica modernă apare indiscutabil legată de proliferarea şi popularitatea acestor discuri din vinil. Toate trupele de rock, de pop, de jazz care au făcut istorie, s-au bazat aproape exclusiv pe acest mediu de stocare pentru a-şi promova hiturile şi pentru a supravieţui timpului.
După această introducere de factură efectiv tehnică, să translăm în domeniul istoriei. A trecut mai bine de un veac de când apăreau prin Germania câteva discuri de ebonită cu viteza de 78 ture / minut, memorând secvenţe sonore datorate unor muzicieni români aflaţi în această ţară. Ne referim la pionieri ai jazz-ului precum James Cok, Nicu Vlădescu, George Vintilescu, Take Bănescu ale căror înregistrări pe discuri din primele decenii ale secolului al XX-lea realizate la Berlin puteau fi asimilate speciei „ragtime”, implicit jazz-ului tradiţional incipient.
Electrecord, prima casă de discuri românească – şi singura timp de decenii – a fost înfiinţată în 1932. A continuat să reţină mecanic adică să stocheze în rilele discurilor, producţiuni muzicale din toate genurile artei sonore, până spre finele mileniului trecut. Iniţial discurile erau fabricate din ebonită şi abia apoi s-a folosit vinilul ca materie primă. Iată câteva date cronologice şi cifre:
– discuri de ebonită cu diametrul de 25 cm (din 1932 pînă în 1967) – peste 4000 de apariţii
– discuri de ebonită cu diametrul de 30 cm
– discuri de vinil cu diametrul de 25 cm (EP) (1956–1973) – peste 400 de apariţii
– discuri de vinil cu diametrul de 17 cm (1956–1994) – peste 1700 de apariţii
– discuri de vinil cu diametrul de 30 cm (LP) (1958–1996) – peste 4400 de apariţii
– casete audio (MC) (1973–2003) – peste 1400 de apariţii
– compact discuri (CD) (1990-prezent) – peste 1000 de apariţii
De prin anii ’50 datează primele EP-uri, LP-uri de jazz Electrecord. Pentru a escamota cuvântul „jazz”, s-a folosit nu odată sintagma „Muzică de dans” iar titlurile pieselor se traduceau în limba română, chiar dacă exista riscul ridicolului… Căci ce om cu scaun la cap ar anunţa la Radio: stimaţi ascultători, urmează piesa cutare interpretată de grupul „Pietrele rostogolitoare” (Rolling Stones) sau „Adânc purpuriu” (Deep Purple)? Important este că istoria jazz-ului românesc ar fi rămas doar o livrescă înşiruire de date şi fapte, fără componenta auditivă memorată pe discuri! Aceasta cu atât mai mult cu cât esenţa genului rămâne spontaneitatea improvizatorică, inventivitatea irepetabilă şi nu partitura, ca în cazul altor întruchipări ale muzicii academice.
Pe lângă albumele de autori, de interpreţi protagonişti ai înregistrărilor şi de grupuri instrumentale ori instrumental-vocale (Jancy Körössy, Johnny Răducanu, Marius Popp, Richard Oschanitzky, Dan Mîndrilă, Aura Urziceanu, Orchestra Electrecord condusă de Alexandru Imre, Paul Weiner, Ramon Tavernier, Anca Parghel, Ion Baciu Jr., Cătălin Tîrcolea, Harry Tavitian, „Vocal Jazz Quartet”, „Oldtimers Dixieland Band” etc.), Casa Electrecord a editat interesante colecţii discografice: „Seria Jazz”, „Istoria jazz-ului” (din iniţiativa ilustrului promotor Mihai Berindei), „Jazz Restitutio” (din iniţiativa lui Marius Popp şi a lui Florian Lungu). Chiar dacă după 1990 a fost preferat discul digital – mai comod, mai pragmatic, mai lesne utilizabil în cele mai diverse ipostaze, astăzi asistăm la o recidivare (în sensul bun al noţiunii) într-o oarecare măsură a modei vinilurilor.
Astfel, au apărut la noi în ultimii ani LP-uri de jazz editate de label-uri precum „EM Records”, „Fiver House Records” şi desigur, Electrecord… dar despre toate acestea şi multe altele – în întâlnirea – colocviu din ziua de 3 iulie, la ora 12, când vă dăm întâlnire în sala de la etaj – ARCUB Hanul Gabroveni.
Articole similare:
