Scriitorul Vasile Ernu are o rubrică în ziarul Libertatea unde publică opinii pe temele fierbinți din societate, dar și interviuri cu diferite personalități, diferiți artiști sau specialiști pe teme care îl interesează sau care i se pare important să fie aduse în discuția publică. Interviul publicat la început de februarie este teribil de interesant pentru că tema este teribil de interesantă și va fi din ce în ce mai interesantă: muncitorii străini care ajung în România, imigranții din România. Interlocutorul este cercetătorul Anatolie Coşciug.
Cine este Anatolie Coșciug?
Este de profesie sociolog, are un doctorat în sociologie, este director adjunct al Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației și este cercetătorul care a coordonat primul studiu serios dedicat problemelor imigranților din România.
Despre ce e studiul?
Anatolie Coșciug: Poate o să sune puțin ciudat dar studiul acesta este despre noi ca societate, este ca o oglindă în care ne putem uita să înțelegem puțin mai bine cine suntem de fapt: care sunt valorile după care ne ghidăm la nivel de societate, ce ne enervează și ce ne mobilizează, cum ne comportăm cu cei mai vulnerabili dintre noi, sau dacă am învățat ceva din experiența noastră de a emigra pentru muncă în alte țări (spoiler alert – nu prea).
Despre ce e discuția dintre domnii Ernu și Coșciug?
Interviul încearcă să ofere răspunsuri la întrebări precum:
- Cum îi percep cetățenii României pe cei veniți să lucreze la noi în țară?
- Care sunt problemele migranților?
- Cât de pregătite sau nepregătite sunt instituțiile statului să ofere programe de integrare acestor noi comunități apărute ca urmare a migrației?
Am făcut mai jos o listă cu punctele principale din discuție, dar vă invităm să citiți tot articolul pe libertatea.ro. Și apoi să citiți și comentariile la articol. Că și ele spun multe.
- Deși ne considerăm o societate deschisă și primitoare, felul în care ne comportăm față de „livratorii” care par a fi străini (de exemplu când ne intersectăm în trafic) denotă un grad scăzut de toleranță și acceptare.
- Adesea ne uităm la angajații străini doar ca la o forță de muncă „importată” care sunt aici cu un scop precis și pentru o perioadă precisă de timp și nu ca la ființe umane.
- Ce avem diferit acum este amploarea, dispersia teritorială și diversitatea – ceva nemaiîntâlnit în istoria modernă a României care este un „exemplu clasic” de țară de emigrație.
- Pentru prima dată avem migrație pentru muncă din țări „îndepărtate” din punct de vedere geografic, cu care nu aveam în mod „natural” legături și despre a căror societăți știm foarte puține lucruri.
- Cei mai mulți dintre angajați au un nivel de educație sau experiență peste nivel de calificare cerut la locul de muncă pe care îl au în România.
- Angajații străini pot fi tot mai des întâlniți nu doar în marile centre urbane, un fenomen care se întâmplă acolo deja de multă vreme, ci și în orașele mici sau zone mai izolate, ceea ce cred eu că aduce un set de provocări diferite.
- Cea mai mare parte a presiunii organizării cade pe umerii companiilor care angajează ceea ce poate duce la o vulnerabilizare a muncitorilor străini în relația cu angajatorii. De acolo vine și lobby-ul intens făcut de companiile private de a schimba legislația astfel încât angajații să fie „legați de glie” măcar o perioadă de timp astfel încât să își recupereze „investiția” făcută.
- România este percepută ca o destinație „Europeană” de la care se așteaptă respectare a drepturilor omului și o anumită predictibilitate, în contrast cu alte destinații unde poate salariile sunt mai mari dar lipsesc respectul față de muncitorii străini și predictibilitatea.
- În București avem și primele „comunități de imigranți” în adevăratul sens al cuvântului, așa cum sunt ele definite de în literatura de specialitate.
- Considerăm migrația pentru muncă ceva temporar, o soluție de avarie la care apelăm pentru moment pentru a trece peste un „hop”. Iar această viziune se reflectă în cat de puține facem pentru a sprijini integrarea și în cât de pregătiți suntem să facem față acestui fenomen.
- Cadrul legislativ este relativ bine făcut dar implementarea lui are mari lacune.
- „Suntem doar o țară de tranzit”, ceva ce auzim foarte des de la instituții publice și ceea ce se reflectă în legislație unde perspectiva este doar de scurtă durată și asumă că muncitorii străini nu sunt interesați să rămână pe termen lung aici.
- Credem că imigrația în România este mai mare decât în realitate ceea ce cred eu că ne sugerează că suntem pregătiți să primim un număr mai mare.
Niște cifre din articolul din Libertatea:
- Numărul de contracte de muncă a cetățenilor străini a crescut cam de trei ori în 5 ani, de la aproximativ 78 de mii în 2019 la peste 212 mii în 2023.
- Aproximativ unu din trei angajați străini locuiesc în regiunea București – Ilfov, regiune în care se află doar un sfert din populația țării. Cu alte cuvinte, densitatea de angajați străini este mult mai mare în București comparativ cu alte orașe.
- O estimare a contribuției la PIB-ul României: aproximativ 4 miliarde de euro, ceea ce reprezintă cam 1 % din PIB.
Articole similare:
