Articolul din DOR poate fi citit integral aici și da, este un text ce ar fi util de citit, dezbătut, analizat de cât mai multă lume.
Este un articol care doare, doare dacă ești maghiar, doare dacă ești român și îl citești uitându-te în oglindă, încercând măcar să te pui în papucii unui maghiar trăitor în România.
Este un text foarte personal, este, dacă vreți, o autobiografie povestită fără arabescuri despre experiența unui copil maghiar în România, Transilvania, adică în regiunea unde maghiarii trăiesc de sute de ani alături de români.
Este despre un copil elev într-o școală din anii 90, într-un club de sport cu metode de antrenament dure, într-un mijloc de transport în comun unde ți se atrage atenția să nu vorbești în limba ta maternă. Este despre experiența unui om care se dedică scrisului și, traducând, simte că își aduce tributul identității sale maghiare. Este despre istoria familiei, a străbunicilor, bunicilor, părinților, apoi a următoarei generații, a copilului autorului. Este despre vizite în Ungaria și despre cum se vede filmul lui Cristian Mungiu, RMN, prin ochii unui maghiar, despre echilibrul ținut în educația copilului și dorința ca acesta să învețe și limba maghiară, chiar dacă viața lui se desfășoară în principal în limba română.
Am copiat mai jos câteva fragmente destul de lungi din articol, sper să nu se supere nici revista, nici autorul, dar cel mai bine este să citiți tot textul, de la cap la coadă. Merită să vă luați o jumătate de oră pentru lectură și apoi să stați să vă gândiți un pic la ce scrie omul ăsta.
Omul ăsta fiind Andrei Dósa, unul dintre cei mai importanți tineri scriitori din România, traducător din maghiară și engleză, născut în 1985 la Brașov. Îi puteți citi cărțile – vedeți titlurile aici.
”Și, în felul acesta, în spațiul acustic al cântecelor de leagăn și de dor, al aventurilor ursului care vorbea în rime, cu accent secuiesc, am supraviețuit iernilor geroase, cu pene de curent, primăverii nucleare și toamnelor cu recoltele trimise la export, verilor prăfoase și înecăcioase, purtat în cărucior sau pe umerii tatei, învăluit de vocea și atenția părinților mei, în timp ce, la nici 200 de kilometri distanță, la Târgu-Mureș, un scriitor de etnie maghiară încerca să facă față presiunilor crescânde ale Securității, perspectivei iminente a demolării casei sale, pentru a face loc noilor blocuri din prefabricate, șicanărilor și umilirilor de tot felul la care erau supuși el și membrii familiei sale.
În jurnalul anului 1989, scriitorul András Sütő, un adevărat luptător pentru drepturile maghiarilor din Transilvania, descrie o lume în care românizarea forțată a orașelor se săvârșește pe toate palierele și cu mare avânt, în care sunt interzise în mod repetat spectacole de teatru în limba maghiară, în care oamenii sunt luați la bătaie doar pentru că au îndrăznit să vorbească ungurește, în care soldați de etnie maghiară sunt bătuți cu bestialitate de către colegii lor din armată, ajungând la spital, iar șefii de promoție la medicină sunt trimiși într-un colț de țară, departe de Secuime, să-și exercite acolo profesia. Însă aproape nimeni nu îndrăznea să vorbească deschis despre aceste lucruri.
În 1990, îl regăsim pe același scriitor în rândurile mulțimii de etnici maghiari adunați să protesteze pașnic la Cluj, într-un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau, printre altele, reînființarea Universității Bolyai, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară și un minister al naționalităților. În timpul evenimentelor sângeroase din acel martie negru, același scriitor e bătut de românii întărâtați, aduși la Târgu-Mureș cu autobuzele din Ibănești, Hodac și alte câteva sate, iar în urma agresiunii își pierde unul dintre ochi.”
***
”Bineînțeles că au existat și alte incidente în orașul muncitoresc de sub Tâmpa. În contextul tensiunilor etnice din acei ani ai neocomunismului, acest lucru era aproape inevitabil. Nu o dată, în troleul care ne ducea spre casă, călătorii adulți ne-au atras atenția că suntem în România și că am face bine să vorbim românește. Incidente de acest fel s-au întâmplat și pe stradă. E posibil ca oamenii aceia să-și fi simțit amenințată identitatea de hoarda copiilor maghiari? După ce, timp de aproape două decenii, populația majoritară fusese spălată pe creier cu ideologia și teoriile național-comunismului, printre care și discutabila teorie a protocronismului românesc, nici n-ar fi fost de mirare. Se pare că unii oameni considerau că e de datoria lor să apere suveranitatea statului și să-i alunge pe bozgori din țară sau cel puțin să-i reducă la tăcere.”
***
”În 1998, ne-am mutat la casă. Am fost surprins să constat, după primele contacte cu adolescenții de pe stradă, că etnia mea era ocolită de glumele lor. În mod ciudat, într-un cartier muncitoresc în care locuiau oameni veniți din toate colțurile țării, etnia era adesea subiect de glumă (mulți copii mă întâmpinau, în loc de salut, cu celebra, dar oribil de stâlcita înjurătură de mamă), pe când în noul cartier, unde locuiau sași, maghiari și români, cei care mă luau peste picior o făceau exploatând alte trăsături.”
***
”Nu pot să spun decât că am avut noroc, căci am ajuns iarăși pe punctul de a mă eschiva de la datoria mea de minoritar, aceea de a salva ce mai poate fi salvat, dar, în ciuda rezervelor din ce în ce mai pronunțate și, în cele din urmă, a respingerii dezamăgitoarei vieți publice și comunitare braşovene, puterea împrejurărilor a făcut ca eu să devin scriitor și traducător.
Acum, dacă mă uit în urmă la cei mai bine de 15 ani de când am decis în mod conștient să mă dedic scrisului, îmi dau seama că multă vreme am ocolit aproape în totalitate tema identității mele etnice. Am scris primul meu roman (Ierbar) cu gândul, mai mult sau mai puțin conștient, că ar trebui mai întâi să mă ocup de un subiect destul de străin de biografia mea, să adun astfel experiență pentru ceea ce urmează: abordarea lucidă și asumată a rupturii care s-a produs între mine și prietenii din perioada liceului.
Abia odată cu Multă forță și un dram de gingășie am reușit să discern cu adevărat și să trag o linie între cine am fost și cine am devenit. Să extrag de acolo și să sintetizez, în primul rând pentru a înțelege, abia în al doilea rând pentru a le transmite și altora, ce a însemnat să fiu maghiar în anii postadolescenței, în care au contat atât de mult afinitățile și raporturile de putere din cadrul micului nostru grup de etnici maghiari, singurul la care voiam și puteam să mă raportez atunci.
Pe de altă parte, romanul încearcă să vorbească despre ce s-a întâmplat apoi, când am sesizat că acest curaj de seră începe să dea rateuri, să stagneze în zona unor bravade revizioniste și antiromânești. Ce a însemnat să înțeleg că nu mai doresc să-l împărtășesc, pentru că nu îl simt ca fiind al meu. Un proces lung, plin de lașități și regrete, care a culminat în înțelegerea faptului că acest gen de acțiuni identitare sunt lipsite de profunzime și de imaginație, trădând o regretabilă îngustime a minții.”
* Am pus titlul ”Ungur în România (1)” din mai multe motive: noi, românii, zicem mai des unguri, nu maghiari, dar cumva cuvântul ăsta este și forma unilaterală prin care tot noi, românii, ne raportăm la maghiarii din România. Cifra (1) am pus-o pentru că articolul ăsta pune pe masă o temă care trebuie abordată, discutată, dezbătută cât mai des, deci vor urma și un (2), un (3) etc.
Articole similare:
