Germanii care trăiesc în România contemporană au un trecut istoric de secole care se împleteşte cu istoria românilor. Etnicii germani reprezintă un segment mic din populația României.
Istoria sașilor din Transilvania începe în secolul al XII-lea, odată cu colonizarea germanilor în regatul maghiar. Regele Géza al II-lea (1141–1162) a invitat coloniști din regiunile Rinului, Mosellei și din zone flamande, valone sau francone, pentru a întări granițele regatului și a stimula dezvoltarea economică a unor teritorii strategice. Acești coloniști, inițial denumiți flandrenses, teutonici sau saxoni, au fost în timp cunoscuți generic drept sași.
Primele așezări săsești au fost stabilite în sudul și centrul Transilvaniei, în zone precum Sighișoara-Mediaș, Țara Bârsei, Sibiu, precum și în regiuni miniere din nord, cum ar fi Bistrița și Rodna. În 1224, regele Andrei al II-lea a emis Diploma Andreanum, prin care sașii primeau privilegii extinse: dreptul de a folosi pământul și resursele solului și subsolului, scutiri de taxe vamale, dreptul de a organiza târguri și bresle, autonomia administrativă și judiciară, precum și libertatea religioasă. În schimb, comunitățile săsești erau obligate să contribuie la apărarea regatului și să plătească anumite dări.
Această autonomie a condus la constituirea scaunelor săsești, structuri administrative cu putere de judecată. În sudul Transilvaniei au existat inițial șapte scaune – Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu și Rupea –, la care s-au adăugat ulterior Scaunele Mediaș, Șeica și Sighișoara. Acestea, împreună cu districtele Brașov și Bistrița, formau în secolul XV Universitas Saxorum, instituție ce reprezenta toate comunitățile săsești din fundus regius.
Orașele săsești au devenit centre economice și culturale importante. După invazia mongolă din 1241–1242, care a devastat regiunea, sașii au construit biserici fortificate (Kirchenburgen) pentru apărare, multe dintre acestea fiind astăzi atracții turistice de renume. Denumirea germană a Transilvaniei, Siebenbürgen, derivă probabil de la cele șapte orașe fortificate: Bistrița, Sibiu, Cluj, Brașov, Mediaș, Sebeș și Sighișoara.
Sașii au fost activi și în viața politică și socială a Transilvaniei. În 1848, ei au sprijinit cauza românilor, iar pastorul Stephan Ludwig Roth a susținut emanciparea acestora, fiind executat de autoritățile maghiare. După compromisul austro-ungar din 1867, drepturile politice ale sașilor au fost afectate de politica de maghiarizare. În 1918, comunitatea săsească a susținut unirea Transilvaniei cu România, prin rezoluția adoptată la Mediaș.
În perioada interbelică, sașii reprezintau circa 4% din populația României, păstrându-și limba, cultura și tradițiile, fiind loiali statului român. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o parte a comunității a fost recrutată în Waffen SS, iar după 1944, mulți sași au fost deportați în Uniunea Sovietică. În perioada comunistă, între 1968 și 1989, statul român a vândut o parte din populația săsească către Germania de Vest, ceea ce a dus la reducerea considerabilă a comunității în Transilvania.
Astăzi, deși numărul sașilor din Transilvania este mult mai mic decât în trecut, moștenirea lor culturală, urbanistică și religioasă rămâne vizibilă, iar cetățile fortificate și orașele istorice continuă să fie simboluri ale contribuției lor la istoria regiunii.
Surse:
- https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/sasii-si-rolul-lor-in-istoria-romanilor-1578420.html
- https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Saşi
- https://fdgrbv.ro/istoria-sasilor
