Refugiați polonezi în România la începutul celui De-al Doilea Război Mondial, sursă imagine: adevarul.ro
Comunitatea poloneză din România este concentrată în special în nordul țării, în județul Suceava. La recensământul din 1930, în România trăiau 15.804 persoane de etnie poloneză. În prezent, numărul estimat al polonezilor din România este de 4.247, reprezentând aproximativ 0,02% din populația țării. Cei mai mulți locuiesc în județul Suceava (2.778 persoane), iar restul sunt răspândiți în București (355), Hunedoara (248) și Timiș (107).
Prezența polonezilor în spațiul românesc este documentată încă din secolul al XIII-lea, în Transilvania aflată sub stăpânirea Ungariei. Meșteri pietrari polonezi au participat la construirea mai multor lăcașe de cult în localități precum Bistrița, Sic sau Unguraș. Extinderea catolicismului spre Moldova a dus la înființarea episcopiei catolice de la Siret, la 9 martie 1371, primul episcop fiind franciscanul Andrzej Jastrzebiec din Cracovia. Deși activitatea misionarilor se desfășura anevoios, alături de aceștia au fost aduși și meșteri polonezi pentru ridicarea bisericilor.
La mijlocul secolului XIV, odată cu întemeierea Moldovei și anexarea Haliciului de către regele polon Kazimir cel Mare, au început primele contacte strânse dintre polonezi și români. Legăturile politice și economice au fost întărite prin alianțe matrimoniale, precum căsătoria lui Lațcu, fiul lui Bogdan I, cu Malgorzata, sora regelui Jagiello.
Sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII marchează consolidarea influenței poloneze în Moldova, mai ales datorită domniei lui Ieremia Movilă, sprijinit de hatmanul polon Jan Zamojski. Toate fiicele lui Movilă au fost căsătorite cu polonezi, iar garnizoana polonă din Iași ajungea la aproximativ 3.000 de oameni.
În 1658, Seimul Poloniei a hotărât expulzarea celor de religie ariană, iar o parte dintre aceștia s-au stabilit în Transilvania. Ulterior, după războiul nordic (1700-1721) și împărțirile Poloniei, mulți polonezi au venit în Moldova și Țara Românească. Descoperirea zăcămintelor de sare în Bucovina a atras familii de mineri polonezi, care au contribuit la dezvoltarea salinelor de la Solca, Cacica, Slatina Mare și alte localități. În Cacica, comunitatea poloneză s-a dezvoltat rapid, iar până în 1818 zona devenise aproape în întregime poloneză, cu o școală unde se predau patru limbi: polonă, română, germană și ucraineană.
Prigoanele succesive din Polonia, ca urmare a încercărilor de recâștigare a independenței, au dus la noi valuri de emigrație. După înfrângerea insurecției lui Tadeusz Kosciuszko și cea de-a treia împărțire a Poloniei, mulți polonezi au venit în Moldova și Țara Românească. În 1831, aproximativ 2-3 mii de polonezi din armata generalului Dwerncki au ajuns la Alba Iulia, Sibiu, Târgu-Mureș și Brașov, iar alți 400-500 s-au stabilit în Bucovina. Prezența lor a influențat atât istoria Poloniei, cât și a Transilvaniei.
Emigranții polonezi s-au implicat activ în viața culturală și politică a României. Adolf David a inițiat la Cluj mișcarea carbonarilor și a înființat societăți româno-polone, în timp ce în Moldova, Teofil Wisniowski și Faustyn Filanowicz au organizat detașamente militare și au participat la lupte pentru independența Poloniei.
În perioada 1866-1871, Uniunea Emigrației Polone a avut filiale în București, Iași și Pașcani, iar lideri precum Władysław Dunin au promovat cultura poloneză prin corespondența cu ziare internaționale. Prima bibliotecă polonă din România s-a înființat la Mihăileni în 1866, iar în 1869 și la București. De asemenea, au fost organizate asociații de ajutor reciproc și publicații precum „Gazeta Polska”, „Przegląd Czerniowiecki” sau „Wiarus”.
În perioada interbelică, polonezii au continuat să-și consolideze organizațiile, prin Consiliul Național Polonez (1918) și Uniunea Polonezilor din România (1926). Ei au contribuit la educația în limba polonă, au creat școli, biblioteci și publicații și au participat activ la viața culturală a comunităților.
Cel de-al Doilea Război Mondial a adus un nou val de refugiați polonezi în România, iar comunitatea a primit sprijin atât din partea guvernului român, cât și a populației locale. S-a înființat Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiaților, iar ziarul „Polonus” a devenit un important mijloc de informare și cultură. Bucureștiul a avut chiar un primar polonez între 1940 și 1942, generalul Victor Dombrovski.
După 1947, structura comunității poloneze s-a stabilizat. „Dom Polski”, cu sediul central în Suceava și filiale în marile orașe, a continuat să organizeze evenimente culturale, publica reviste și a menținut tradițiile poloneze. Astfel, comunitatea organizează anual „Zilele culturii poloneze” și concursuri de recitare pentru copii și tineri.
Astăzi, Uniunea Polonezilor din România reunește 15 asociații locale și gestionează Casa Polonă din Suceava, construită între 1903 și 1907. Organizația se concentrează pe păstrarea limbii și tradițiilor, menținerea legăturilor cu Polonia și sprijinirea comunităților poloneze din întreaga țară.
Surse:
- https://24pharte.ro/istoria-polonezilor-din-romania
- https://cjsuceava.ro/2018/parteneriate/etnii_din_suceava/20180514_polonezi.pdf
- https://proetnica.ro/ro/node/192
