Facebook Instagram Youtube

Mâncarea ne aduce împreună

Istoria romilor

sursă imagine aici

   Romii, cunoscuți și ca rromi sau țigani, sunt un grup etnic originar din India medievală. Migrația lor spre Europa s-a desfășurat treptat între secolele VIII și XIV, ajungând în regiunea Traciei în secolul al XIV-lea și răspândindu-se apoi în Europa Centrală și de Est, Peninsula Iberică, sudul Franței și Turcia. Comunități de romi există și în America, în special în Brazilia, unde au fost deportați în perioada colonială portugheză. Prima mențiune documentară a romilor apare sub denumirea „atsincani”, derivată din termenul bizantin „atsinganoi/tsinganoi”. În limba romani, „rom” înseamnă „om” sau „bărbat”, plural „romi” (uneori scris „rromi”).

   Pe teritoriul României, romii apar pentru prima dată documentar în secolul XIV-XV. În 1385, domnitorul Țării Românești, Dan I, acorda Mănăstirii Tismana posesiuni care includeau 40 de sălașe de „ațigani”. La acea vreme, termenul „țigan” desemna o stare socială, nu o etnie: romii erau considerați robi, aparținând mănăstirilor sau marilor familii boierești. În Moldova, ei sunt atestați în 1428, iar în Transilvania și Ungaria medievală apar în jurul anilor 1400, beneficiind uneori de statut de iobagi regali, depinzând direct de coroana regală și având o anumită autonomie. Robia romilor s-a menținut timp de mai multe secole. În Bucovina, aflată sub stăpânirea habsburgică, romii au fost eliberați prin ordinul împăratului Iosif al II-lea în 1783, iar în Principate, influențate de ideile revoluției de la 1848, libertatea a fost decretată treptat, culminând cu aboliția robiei în 1856 sub domnia lui Ioan Cuza.

   După eliberare, o parte semnificativă a romilor a intrat într-un proces de migrație internațională, cunoscut ca a doua mare migrație a țiganilor. Grupuri succesive au părăsit România, îndreptându-se spre Europa Centrală și de Vest, America, Australia și chiar Africa de Sud. Acești migranți se diferențiau de romii stabiliți anterior în Evul Mediu și se autodenumeau Rom, păstrând dialecte influențate de limba română. Migrația s-a desfășurat în etape și pe trasee diferite, cei mai activi fiind căldărașii, care călătoreau adesea cu căruțe rudimentare.

   În secolul XIX, romii din România au început să treacă printr-un proces de sedentarizare și reorganizare socială. În funcție de ocupații tradiționale, Mihail Kogălniceanu îi împărțea în țigani rudari sau aurari, ursari, lingurari și lăieși. Romii din Bucovina au fost primii care au părăsit statutul de robi, iar în Principate, prin decretul lui Ioan Cuza, toți romii au fost eliberați definitiv. După această perioadă, mulți au migrat spre Europa Centrală și de Vest, stabilindu-se temporar sau permanent în comunități deja existente, în timp ce alții au continuat să fie nomazi.

Istoria romilor
                     Sălaş de ţigani din Valea Siretului, sursă imagine aici

   În perioada interbelică, romii din România au început să se organizeze cultural și social, apărând societăți locale precum „Junimea Muzicală” la București sau „Înfrățirea Neorustică” la Făgăraș. În 1933, arhimandritul Calinic I. Popp-Șerboianu a fondat Asociația Generală a Țiganilor din România, urmărind alfabetizarea, conservarea tradițiilor, sedentarizarea nomazilor și organizarea meșteșugarilor pe bresle. Uniunea Generală a Romilor din România a promovat emanciparea socială și culturală a romilor, editând ziare precum „O Rom” sau „Glasul Romilor”. La recensământul din 1930, aproximativ 262.500 de persoane s-au declarat de neam țigănesc, reprezentând 1,5% din populația totală a țării, majoritatea trăind în mediul rural, în special în Transilvania, Muntenia și Moldova, deși numărul real era probabil mult mai mare.

   Situația romilor s-a înrăutățit dramatic în timpul regimului Antonescu, între 1942 și 1944, când aproximativ 25.000 de romi, în special nomazi sau considerați „periculoși”, au fost deportați în Transnistria. Aceștia au fost instalați în condiții precare, fără hrană și adăpost adecvat, iar aproximativ jumătate dintre ei au murit în timpul deportării.

   După al doilea război mondial, regimul comunist a tratat romii în mare parte anonim, fără reprezentare etnică specifică. În anii ’60, autoritățile au luat măsuri de sedentarizare a nomazilor, desființând cartierele tradiționale și relocând populația în blocuri, dispersând astfel comunitățile. Ocupațiile tradiționale au fost înlocuite cu muncă sezonieră sau necalificată în industrie, agricultură sau construcții. În 1977, Comitetul Central al PCR a analizat și propus măsuri privind politica față de romi, care nu au fost făcute publice.

   După 1989, romii au fost recunoscuți oficial ca minoritate națională, beneficiind de reprezentare parlamentară și posibilitatea de a dezvolta organizații culturale și politice proprii. Cu toate acestea, problemele sociale și economice rămân semnificative: aproximativ 78% din populația romă nu are nicio calificare profesională, doar 16% având calificare într-o profesie modernă, iar șomajul și lipsa de ocupație sunt ridicate. Populația romă din România este estimată între 620.000 și peste 1 milion de persoane, concentrată mai ales în Maramureș, Bucovina, Banat, Dobrogea și Moldova. Migrațiile internaționale continuă să fie o realitate pentru unii romi, fie pentru oportunități economice, fie pentru reîntregirea familiilor dispersate.

Surse:

 

Articole similare