Lipovenii sunt un mic grup etnic slav, de origine rusească, care numără aproximativ 40.000 persoane. Membrii comunității lipovene locuiesc în special în județul Tulcea, precum și în zona Bugeacului (mai ales în preajma orașului Vâlcov) din regiunea Odesa, Ucraina. Mici grupuri de lipoveni trăiesc și în Moldova, inclusiv în Bucovina, dar și în județele Brăila, Constanța și Ialomița.
Rușii lipoveni din România sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia. Aceștia au părăsit patria în secolele XVII-XVIII, după marea schismă din Biserica Ortodoxă Rusă, și s-au stabilit în diverse zone ale Europei, inclusiv în spațiul românesc.
Originea lor este strâns legată de conflictul religios din timpul țarului Alexei Mihailovici și al patriarhului Nikon (1652-1658), care a inițiat o reformă menită să alinieze cărțile și ritualurile rusești la cele ale Patriarhiilor grecești. Modificările – cum au fost noile ediții ale Psaltirii și Slujebnicului – au fost impuse cu severitate și au provocat tensiuni majore. Mulți credincioși au refuzat să accepte schimbările, acuzând „trădarea credinței străbune”. Aceștia au fost numiți peiorativ „raskolnici”, deși ei se considerau apărători ai tradiției, continuatorii vechilor rânduieli ortodoxe.
O figură marcantă a opoziției a fost protopopul Avvakum, care a apărat cu fermitate vechiul rit și a devenit martir al credinței după ce a fost ars pe rug la Pustozersk în 1682. Mișcarea staroverilor a fost însă înăbușită cu cruzime: arestări, exiluri, confiscări de averi, execuții și chiar autodafeuri colective. Între 1684 și 1690, peste 20.000 de credincioși au ars pe rug, preferând moartea decât lepădarea de credința veche.
Prigoana a determinat numeroase comunități să se refugieze în zone izolate ale Rusiei, precum regiunile de lângă Volga, Don, Marea Albă sau Munții Urali, dar și să caute adăpost peste hotare. Astfel, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, valuri de staroveri s-au îndreptat spre Moldova, Bucovina și Dobrogea, teritorii aflate la vremea aceea la frontierele Imperiului Otoman și ale Imperiului Habsburgic.
Primele atestări documentare ale prezenței lor pe teritoriul actual al României datează din 1724, când un grup de credincioși a solicitat domnului Moldovei, Constantin Mavrocordat, să le recunoască așezarea în satul Socolinți (astăzi Lipoveni, jud. Suceava). Alte comunități au apărut la Dumasca (Vaslui), Manolea, Lespezi și Brătești (Suceava), dar și la Fântâna Albă, Vorona sau Iași. În Dobrogea, aflată sub stăpânire otomană, s-au stabilit și cazacii conduși de atamanul Ignat Nekrasov, cunoscuți ca „nekrasovți”, care au adus cu ei reguli proprii de organizare socială și au contribuit la conturarea identității locale a lipovenilor.
De-a lungul timpului, staroverii s-au grupat în două mari curente: cei cu preoți (popovțî) și cei fără preoți (bespopovțî), diferențiere ce s-a reflectat și în organizarea comunităților din spațiul românesc. În secolul al XIX-lea, călugărul Partenie nota că la Manuilovca, lângă Fălticeni, locuitorii se aflau acolo „de peste 150 de ani”, confirmând vechimea așezării lor. Călători precum Budai-Deleanu, Ieromonahul Partenie sau V. V. Borisov au lăsat mărturii despre aceste comunități, subliniind rezistența lor în păstrarea tradițiilor și ritualurilor.
Deși persecutați și marginalizați în Rusia, lipovenii au găsit pe teritoriul românesc un spațiu în care și-au putut reconstrui viața. S-au așezat în sate compacte, au ridicat biserici de lemn sau case de rugăciune, au transmis mai departe vechile texte religioase și și-au păstrat limba și obiceiurile. În perioada modernă, odată cu schimbările de frontieră aduse de războaiele ruso-turce, unele comunități au devenit cetățeni ai statelor vecine fără să migreze propriu-zis, ceea ce a accentuat diversitatea etnică a regiunii.
Prigoanele nu s-au oprit însă la granițele Rusiei. În secolul al XIX-lea, sub țarul Nicolae I, multe centre spirituale starovere au fost distruse, iar cărțile și obiectele de cult au fost arse. Abia în 1971, Biserica Ortodoxă Rusă a ridicat anatema aruncată asupra staroverilor cu trei secole înainte.
În România, lipovenii au devenit o parte vizibilă a mozaicului etnic, mai ales în Moldova și Dobrogea. Documentele locale îi menționează ca agricultori, pescari, dar și ca negustori și funcționari, integrați treptat în structurile administrative. La Târgu Frumos, de pildă, în anii 1920, Trifan Căprian, un membru respectat al comunității, a ajuns chiar să ocupe funcția de primar.
Astăzi, rușii lipoveni sunt recunoscuți ca minoritate națională în România și își păstrează identitatea prin credință, limbă și tradiții.
