Facebook Instagram Youtube

Mâncarea ne aduce împreună

Prin istoria evreilor din România

 imagine:  Naturalizarea Evreilor în România. Litografie de Kaufmann. În imagine evrei înregistrându-se pentru cetățenie la stația de poliție din Iași cca. 1880. sursa: https://encyclopedia.yivo.org/media/1140

   Prezența evreilor pe teritoriul actualei Românii este atestată încă din perioada romană. Descoperirile arheologice din Dacia, precum inscripții cu tetragrama divină, monede și simboluri religioase, sugerează că evreii au ajuns aici împreună cu legiunile romane și că existau mici comunități încă din secolul al II-lea d.Hr. Mai apoi, în Evul Mediu, prezența lor devine mai vizibilă. Domnii Moldovei și Țării Românești le-au recunoscut existența prin diferite reglementări: Roman I al Moldovei a scutit evreii de serviciul militar contra unui impozit, iar la curtea lui Ștefan cel Mare sunt menționați funcționari și medici evrei. De-a lungul secolelor, valuri succesive de așkenazi și sefarzi s-au stabilit în orașe importante, întemeind comunități durabile.

   În secolele XVI–XVII, valuri succesive de evrei au ajuns în Principatele Române, fugind din calea persecuțiilor din vestul și nordul Europei, dar și din Imperiul Otoman, unde sefarzii expulzați din Spania găsiseră refugiu temporar. Profesorul Ladislau Gyémánt sublinia într-un studiu că această zonă era percepută ca un spațiu al toleranței, deși realitatea arăta că protecția oferită evreilor de către marii boieri și domnitori nu era dezinteresată, ci dictată de nevoile economice și politice. Comunitățile evreiești furnizau credite atât conducătorilor care aspirau la tron, cât și comunităților urbane sau rurale. Unii pretendenți la domnie obțineau chiar sprijinul Porții apelând la creditori evrei influenți la Istanbul. De asemenea, evreii au contribuit la dezvoltarea târgurilor și orașelor, fiind aduși adesea de domnitori pentru a dinamiza comerțul. Agentul papal Cristofor Bruti nota încă din secolul al XVI-lea că mare parte din negoțul Moldovei era controlat de evrei polonezi.

   În secolul al XIX-lea, rolul lor economic s-a consolidat: boierii, retrași la viața de oraș, preferau să încredințeze evreilor arendarea moșiilor. Această dinamică a făcut ca evreii să devină cea mai numeroasă minoritate din Principate. Recensământul din 1899 înregistra peste 269 000 de evrei în Moldova și Valahia, adică aproximativ 4,5% din populația Regatului României. Cu toate acestea, statutul lor juridic rămânea precar. Constituția din 1866 interzicea explicit acordarea cetățeniei celor de altă religie decât cea creștină, ceea ce însemna că evreii, fiind mozaici, nu puteau dobândi drepturi politice. Fără cetățenie, ei nu puteau vota, nu aveau acces la funcții publice și nu se puteau căsători cu localnici.

   Revoluția de la 1848 cerea explicit emanciparea evreilor, iar domnia lui Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași prin acordarea accesului la posturi publice și prin includerea unor măsuri de naturalizare în Codul Civil. Totuși, încetățenirea lor a fost un proces lent și limitat. Până la sfârșitul secolului, doar câteva sute de evrei obținuseră statutul deplin de cetățeni, în ciuda numărului în creștere al comunității. Situația lor rămânea adesea ambiguă, între deschidere și discriminare.

   Perioada interbelică a fost cea mai prosperă din punct de vedere demografic. În 1924, România număra aproape 800 000 de evrei, adică circa 5% din populație. În anumite orașe din Moldova și Bucovina, ei reprezentau majoritatea locuitorilor urbani. Comunitatea a cunoscut o dezvoltare economică și culturală semnificativă, dar totodată a devenit ținta unor campanii de ură și a legislației antisemite. După 1938, măsuri restrictive s-au intensificat, iar legile rasiale au exclus evreii din viața publică și din numeroase profesii.

   Cel mai dur capitol a fost însă cel al Holocaustului. Sub regimul lui Ion Antonescu, România a devenit responsabilă de deportarea și moartea a aproximativ 270 000 de evrei, în special în Basarabia, Bucovina și Transnistria. În Transilvania de Nord, aflată sub ocupație maghiară, alte zeci de mii au fost trimiși la Auschwitz. După război, comunitatea evreiască era deja devastată, iar instaurarea regimului comunist a accelerat exodul spre Israel. Din cei peste 750 000 de evrei din perioada interbelică, în 1956 mai rămăseseră în România doar aproximativ 146 000, iar la începutul anilor ’90 numărul lor scădea sub 10 000.

   Astăzi, în România trăiesc între 2000 și 2800 de evrei (2378 conform recensământului din 2022). Comunitatea este redusă numeric, dar moștenirea culturală și istorică rămâne vizibilă. Peste 125 de sinagogi și sute de cimitire evreiești sunt încă păstrate, multe dintre ele fiind monumente istorice. Dincolo de cifre, istoria evreilor în România reflectă o realitate complexă: de la perioade de conviețuire și contribuții importante la dezvoltarea țării, până la episoade de discriminare și tragedii colective. Este o istorie care, deși marcată de rupturi și pierderi, continuă să fie parte integrantă din memoria României.

Surse și informații suplimentare :

Articole similare