Prăjiturile erau specialitatea Tilei; erau acel teritoriu exclusiv, pe care nici Mili și nici bunica Valentina nu aveau curajul să se aventureze, de teamă să nu fie confruntate și comparate cu standardul său inegalabil.
Fursecurile, prăjiturile Jerbo, islere, Linzerul sau tortul Figaro sunt numai câteva dintre nestematele dulci ale caietului de 400 de rețete ale Matildei, iar la prepararea multora am savurat fiecare etapă, cu prezența mea în bucătărie.
Mirosul de scorțișoară, mirosul de zahăr caramelizat de dogoarea cuptorului, mirosul cremei de cacao fiartă, al migdalelor pisate (acestea veneau din Ungaria; în comerțul socialist românesc nu existau), cel de coajă de lămâie sau de portocală, de rom sunt cele care mi-au colorat amintirile fiecărei vacanțe a copilăriei de la Satu-Mare, lângă Tila, cu amintiri de neuitat.
Cofetăria, atâta timp cât am avut-o pe Tila lângă mine, era locul din care am fi putut cumpăra numai niște vișine trase în ciocolată, sau bomboane umplute în lichior și alte preparate de bombonerie, pe care Tila, deși le avea cuprinse între cele 400 de rețete, nu putea să le practice din cauza lipsei ingredientelor profesionale.
Tila mă gonea din bucătărie când și când pentru că băgam degetul în castroanele cu cremă sau în cele cu aluat dulce, neturnat în formă, și le mâncam așa crude, de pe degete, lipsit de răbdare, ca nepot poznaș și pofticios ce eram, dar întotdeauna o făcea cu dragostea pe care mi-a oferit-o toată copilăria. O pupam pe obraz ca să mă ierte și să îi treacă supărarea mimată, teatral, desigur.
Bucătăria în care Tila gătea prăjiturile, din casa aceea cu grădina cu vișinul bătrân, este locul preferat al copilăriei mele, către care aș face orice ar putea fi posibil ca să pot călători și sta, chiar și măcar pentru cinci minute, în căutarea senzațiilor și lucrurilor pe care nu am mai avut ocazia să le mai întâlnesc în viață.
Pachetele cu dulciuri aniversare ale Tilei din anii ’80
În 1982, ceaușismul ne azvârle din acel loc și cele trei surori trebuie să plece din casa cu grădină, care încotro prin oraș. Tila și Mili sunt mutate într-un apartament minuscul în Micro 15, peste Someș; bunica în Centrul Civic din Satu-Mare, tot într-un apartament comunist.
Am continuat să vin vara să stau cu ele, și până în anul 1985 locuiam, prin rotație, când la bunica Valentina, când la Tila și Mili. Bucuria cu care mă primeau era neschimbată, deși mă înălțasem cu mult față de ele, creșteam vertiginos în înălțime în acei ani. Îmi găteau cu mare dedicare și bucurie aceleași bucate cu care crescusem.
Dispăruse, în schimb, fastul servirii mesei sub vișinul bătrân din grădină; în meschinele spații comuniste luam masa în sufrageria cu televizor fără prea mult fast, cu toate că dragostea lor față de nepotul preferat rămăsese neschimbată.
Tila m-a iubit enorm, iar în fiecare an, la fiecare zi de naștere, din momentul în care nu a mai putut veni la București să mă sărbătorească, îmi trimitea câte un pachet cu fursecuri făcute de ea și o scrisoare frumos caligrafiată cu tocul ei german. Prin acel pachet cu fursecuri, primit la aniversarea mea, ne dăruia, nouă, familiei sale de la București, în anii finali ai ceaușismului în faliment, plini de întuneric, frig și lipsă de speranță, bucuria bucatelor făcute cu dragoste de îngerul păzitor al copilăriei.
Da, mâncarea ne-a adus și ținut împreună, a avut această putere chiar și în cei mai grei ani ai socialismului românesc!
