De gustibus

(III) Ritualul pregătirii mesei în Ardeal

Ce se întâmpla în bucătărie?

Bucătăria în care toate acestea se pregăteau, terenul pe care Tila și Mili se desfășurau în a-și transpune în realitate aptitudinile de a pregăti, combina și prepara bucate, era un teren magic. Un spațiu amplu în care cele două, sau chiar trei surori, cu bunica Valentina, lucrau împreună, perfect sincronizat, pentru a scoate o masă de prânz reușită și unică, pentru ele și pentru nepotul preferat.

Nicio ezitare, nicio crispare în manevrarea ingredientelor, în alcătuirea compozițiilor, în scosul și introdusul în cuptor sau pe aragaz; niciodată mâncarea nu era arsă sau ratată și niciodată țipete nu răzbăteau de acolo. Gătitul era stăpânit la nivel de artă, de chirurgie; era un act executat precis, riguros și cu un sigur.

Sunt bucurosul posesor al unui caiet de 400 de rețete vechi ale Tilei, caligrafiat într-o formă grafică deosebită înainte de anul 1948, acum aproape 80 de ani, pentru că Tilei îi plăcea în mod deosebit să scrie cu tocul său german, și pot spune două lucruri cu mare certitudine:

Cele 400 de rețete caligrafiate de Tila sunt numai o parte a celor pe care le cunoștea și le putea face; o mare parte dintre cele ce mi le-au preparat nefiind prezentate în acest caiet.
Caietul nu a fost niciodată folosit la realizarea mâncărurilor, cel puțin cât am fost eu de față, pentru că rețetele erau prezente în mintea Tilei, iar plăcerea scrisului caligrafic este singura justificare a existenței acestuia.

Servirea mesei era și aceasta, îndelung pregătită, în etape bine stabilite, cu o serie de elemente de mezanplas care erau nelipsite. În sufrageria imensă a casei, masa era pregătită și servită pe o masă lungă de 12 persoane, pe care se puneau toate cele necesare savurării bucatelor încet și grijuliu pregătite.

Când mâncam în grădină, sub vișin, o masă țărănească cu două lavițe întinse peste un strat zdravăn de iarbă ne oferea cel mai primitor și pitoresc loc în care se putea servi o masă, în aer liber, sub cerul dogoritor de august și la umbra binecuvântată a unui vișin bătrân.

Participam de fiecare dată la așezarea mesei de prânz, iar fețele de masă cusute și brodate manual le luam dintr-un dulap în care mai existau destule, gata pregătite, și le întindeam pe una dintre mese. Urmau apoi tacâmurile și șervețelele de hârtie, trei rânduri de farfurii din porțelan de cea mai bună calitate – una întinsă pentru bază, una de supă și încă una pentru felul doi, toate dintr-un set de farfurii de porțelan, marcat cu auriu pe margine. Tacâmurile, desigur, aveau greutate și model treflat, floral la mânere, dând o eleganță princiară fiecărei mese.

Nu lipseau coșul de pâine, măturica cu coadă de lemn pentru miez de pâine și nelipsitul mini-făraș, dar și două rânduri de pahare pentru fiecare mesean – unul de apă și unul pentru o băutură.

Nepotul preferat își prepara sirop de căpșuni cu sifon, pe care îl lua de la sifonarul ce trecea pe strada noastră de două ori pe săptămână, sunând clopoțelul și strigând, inegalabil cât îl țineau rărunchii: „Sifonaruuuuuuuuuuuuuuul!” În zilele cu pricina eram atent să aud strigătul aducător de sifon și tâșneam către stradă cu sticlele de sifon goale chiar de la primele acorduri.

Ne așezăm la masă, se spunea o scurtă binecuvântare a bucatelor, nimic exagerat, ne era doar foame.

Masa se savura lent, bucatele veneau cu o pauză de timp între ele, povesteam lucruri cotidiene, dar nu simțeam că timpul este înțepenit; era un ritm perfect pentru a savura și a te putea bucura de gustul bucatelor, fără grija unui lucru ce îl ai pe agendă, doar eram în vacanță!

Strânsul mesei se întâmpla la fel de riguros și de lent; toată lumea se mobiliza viguros și negrăbit ca să adune vesela și să strângă până și ultimul miez de pâine care, poate, a sărit zglobiu pe un colț de masă.

De fapt, toate aceste etape astăzi par numai un drum anevoios către momentul mâncatului, dar ele nu făceau decât să pună mâncarea într-o ambianță potrivită pentru a fi savurată, să îi dea greutatea și susținerea necesară pentru a fi apreciată. Toate astea sunt amănunte care astăzi, deseori, din grabă, le omitem, iar de aici și satisfacția unei mese este cu mult mai mică.