Laial Murad a crescut între două lumi: mama româncă și tatăl libanez i-au transmis o dublă apartenență care se simte mai ales în felul în care se raportează la oameni și la mâncare. În familia din Liban, mesele nu erau doar prilej de sărbătoare, ci adevărate ritualuri ale revederii. La casa bunicii, de fiecare sărbătoare, se adunau unchi, mătuși, veri și verișoare, curtea se umplea de râsete, iar mâncarea rareori ajungea de la grătar la farfurie, era mereu mâncată în picioare cu bucurie. De la părinții ei, care dețin un restaurant în București, Laial a învățat ce înseamnă să gătești bine și cu sens — să recunoști ingredientele de calitate și să lași mâncarea să spună povestea locului din care vine.
Despre amintirile legate de mâncare într-o familie mixtă româno-libaneză
„Familia mea e jumătate română, jumătate libaneză. Depinde mult de familie, de cum prețuiește fiecare momentele astea. Din partea mamei, care e româncă, avem același sentiment: dorința de a ne conecta, de a mânca împreună. Bunica gătește mult și o face cu drag pentru familie. Are preparate românești după care noi, copiii și nepoții, tânjim. Tortul ei de ciocolată, de exemplu, e inegalabil.”
„Salata de boeuf. Nu sunt sigură dacă e românească, dar știu că mamaie face foarte multă la Crăciun și mereu abia aștept să merg s-o mănânc.”
„Bunica mea [libaneză] mănâncă lămâie crudă, ca pe o portocală, cu tot cu coajă. În Liban, lămâile sunt mari, aproape cât un pomelo, cu coaja groasă și dulce. Nouă ne place să fie acru, să simțim gustul de lămâie. Dacă nu pui suficientă, mâncarea devine grețoasă, îi lipsește gustul acela libanez autentic.”
Despre ce face mâncarea libaneză gustoasă
„Sincer, mi-e greu să o pun pe seama unui singur lucru. Cred că sunt mai multe — condimentele, în primul rând. Nu ne zgârcim deloc la condimente. Dar cred că ingredientele principale sunt uleiul de măsline și lămâia. Tata adaugă lămâie și ulei de măsline peste orice preparat, chiar dacă are deja sos. Uleiul acela pur, bun, natural, cu lămâie — combinația asta dă gustul special.”
„[Mirosul l-aș asocia]… poate cu grătarul, poate cu mirosul de carne de berbecuț pusă în tigaie, combinația dintre ulei și carne. Sunt și niște condimente specifice care dau acel miros aparte al mâncărurilor gătite, tocănițelor, mâncărurilor calde.”
Despre mâncarea care ne aduce împreună
„Prima amintire, nu sunt sigură că o pot pune chiar cronologic ca fiind prima, dar cea mai aprinsă amintire legată de mâncare erau duminicile petrecute în familie, în curte, făcând grătar.
Ne vedeam cu toții, toată familia, ne strângeam acasă la noi în curte. De obicei eram gazdele. Tata, în mod special, că lui îi place să fie ospitalier și să organizeze petreceri, ținea neapărat să le facă în curte, mai ales pe cele de familie. Aduceam un berbecuț întreg și îl preparam, făceam frigărui — asta era principala mâncare — cu salată și cartofi prăjiți. Ne jucam fotbal, prinselea, tot felul de jocuri de copii. Era frumos, pentru că adulții și copiii erau împreună.
Mâncarea o găteam împreună, era o muncă de echipă. În general tații se ocupau de carne, tranșau berbecuțul și o făceau la grătar, iar mamele și copiii pregăteau salata și cartofii prăjiți. Noi, copiii, ne tot plimbam între ei — mai luam un cartof prăjit, o roșie, o bucată de carne — și până la urmă mâncarea aproape că nu mai ajungea la masă. Ce mai rămânea, se mânca în cinci minute.”
„Cred că mâncarea ne aduce împreună. Ne oferă un context în care să fim o familie, să facem ceva frumos împreună, chiar dacă e doar de sărbători. Și gustul mâncării bunicii nu-l mai regăsești nicăieri, oricât de bine ar găti altcineva același preparat.”
„(…) cred că senzația de „acasă” vine mai mult din oamenii cu care împarți masa, nu din locul în sine.”
