Comunitatea istorică de ucraineni din România, prezentă de secole în nordul țării, este astăzi completată de un nou val de refugiați veniți din Ucraina, oameni care au fugit din calea războiului și care aduc cu ei alte povești și experiențe. Îi găsim în toate marile orașe din România, noi am mers la Cluj în comunitatea de refugiați împreună cu o ucraineancă din Maramureș.
Conversația despre mâncare cu Andrei Romanenko, avocat din Odesa, ajuns în România cu cei trei copii ai săi, alături de alte zeci de mii de refugiați, aduce multă emoție, dincolo de poveștile despre mâncare și amintirile despre copilărie, pentru că vorbește despre o viață lăsată în urmă, într-o lume care nu mai există.
Despre mâncăruri asemănătoare și puțin diferite
„Suntem ucraineni, acestea sunt tradițiile noastre, și ne bucură foarte mult că și alte persoane împărtășesc gusturile și obiceiurile noastre. Desigur, ucrainenii din vest au unele mâncăruri puțin diferite de cei din est, dar în general toate felurile tradiționale sunt asemănătoare.
Există mici nuanțe, însă toți suntem ucraineni, și din copilărie iubim aceste mâncăruri. În familia mea, le-au gătit bunica, mama, iar acum le gătește soția. Sunt tradiții transmise din generație în generație. Rețetele nu sunt un secret — se găsesc și pe internet.
Știu că multor români le plac și lor aceste mâncăruri. Atât românii, cât și ucrainenii au multe feluri de mâncare asemănătoare. De exemplu, varenyky, la noi în Ucraina, aici se numesc „colțunași”. Sunt multe mâncăruri similare pe care le iubesc și românii, și ucrainenii.”
Despre mâncare ca formă de supraviețuire
„Când a început războiul, am înțeles că trebuie să-mi protejez copiii. Am trei copii și am decis să plecăm. Așa s-a întâmplat că ne-am oprit temporar în România. Aici am continuat să gătim. Au fost chiar și târguri dedicate diferitelor bucătării, la care au participat și mama mea, și soția. Multor oameni le-a plăcut, unii chiar ne-au rugat să gătim pentru ei. Astfel, noi continuăm tradițiile noastre.
„Gătitul e o chestiune de obișnuință. La început e greu — ai mâinile pline de făină, aluatul pare ciudat, nu știi ce faci. Dar totul vine cu practica. Există o tehnică, și totul se găsește pe internet. Cine vrea să învețe sau să-și îmbunătățească abilitățile poate urmări numeroase ateliere. Trebuie doar să iei făină, apă — cu ou sau fără — și să exersezi.”
Despre mâncarea care ne aduce împreună
„Știu că și alți ucraineni gătesc — uneori ne întâlnim și pregătim împreună mâncăruri tradiționale. Tradițiile continuă. Și românii au obiceiuri asemănătoare de gătit. Este ceva comun — românii și ucrainenii se împrietenesc des, se invită unii pe alții, și adesea românii ne roagă să pregătim ceva tradițional. Așa că noi gătim pentru prietenii noștri români varenyky cu vișine, cu brânză sau chiar pelmeni.”
Despre mâncarea ce unește generații
„Mâncarea mea preferată? Îmi plac toate mâncărurile ucrainene — de la borș cu pâine și slănină, până la varenyky sau clătite cu miere. Mama și soția gătesc foarte bine — slavă Domnului, am noroc.
Din copilărie îmi amintesc cum bunica făcea varenyky cu brânză. Îmi amintesc și cum cocea pâinea în cuptor. Îmi dădea o felie de pâine proaspătă, caldă, unsă cu miere, și un bol cu lapte muls proaspăt, direct de la vacă. Asta era micul dejun din copilăria mea.
Când se cocea pâinea, trebuia așteptat câteva ore — până se frământa, până dospea, apoi era pusă în cuptor cam șase-șapte ore. În același timp, se mulgea vaca, ca să fie dusă apoi la pășune. Așa îmi amintesc copilăria — fără mese sofisticate, fără varenyky sau borșuri speciale, deși și acelea existau. Dar cele mai vii amintiri rămân acestea, simple și calde.”
